Pornind de la un exerciţiu de imaginaţie

Ai o fiică adolescentă, nu? Atunci imaginează-ţi… Imaginează-ţi că primeşti un telefon prin care eşti anunţat că ea a fost călcată de o maşină, chiar pe trecerea de pietoni… ajungi la spital… doctorii nu îi dau şanse de supravieţuire… o priveşti neputincios, o priveşti cum moare… Sau…

Într-o zi, i se face rău… cade din picioare… ajungi cu ea la doctor… diagnostic: leucemie. Începe tratamentul, un tratament brutal… Îşi pierde părul, i se umflă faţa, vomită întruna… dar partea cea mai rea este că nu are efect. Se ajunge în fază terminală. Sângele îi curge de peste tot: din nas, din urechi, din cerul gurii crăpat… şi ea… ea urlă de durere şi te strigă… iar tu nu poţi să faci nimic. Sau…

Într-o zi, inexplicabil, dispare. Zilele trec, lunile trec… nu o găseşti nicăieri. Te gândeşti că poate a fost omorâtă, răpită, vândută, violată… Poate îşi doreşte moartea… vrea să scape… şi nu o s-o mai vezi niciodată, n-o să poţi nici măcar să te duci la mormântul ei.

Acum revino la realitate: fiica ta e doar gravidă, iar dacă nu e, tot e bine să ştii că o sarcină este unul dintre cele mai puţin grave lucruri care i s-ar putea întâmpla. De fapt, cred că este puţin exagerat să numim o sarcină ,,un lucru grav”. În anumite circumstanţe, ea poate fi considerată o complicaţie ce trebuie rezolvată, dar în nici un caz printr-un avort. Oare câţi oameni şi-au pierdut fiicele din cauza a ceva similar cu ipotezele prezentate mai sus? Câţi dintre ei credeţi că ar refuza să schimbe experienţa de a pierde un copil pe cea de a avea un nepot la o vârstă nu prea înaintată? Experienţa ne învaţă că ceea ce numim noi ,,viaţă” are parcă prea multă moarte în ea şi prea puţină viaţă propriu-zisă, iar un copil, indiferent cum apare acesta, asta înseamnă: viaţă în adevăratul sens al cuvântului. Unii poate vor spune că este o ruşine să faci un ,,copil din flori”, mai ales dacă ai o vârsta ,,complet nepotrivită”, dar eu le voi spune că au o minte îngustă. Nu există nici un argument etic sau religios prin care să reiasă că o sarcină este ruşinoasă in cadrul sau în afara instituţiei matrimoniale, sub sau peste o anumită vârstă. Sigur, o sarcină poate fi o dovadă a încălcării poruncii a şaptea, ceea ce reprezintă până la urmă o ruşine conform moralei creştine, un păcat. N-o să stau acum să argumentez pro sau contra acest raţionament, căci am făcut-o deja în alt eseu, însă trebuie să amintesc că nu ştiu câţi oameni pot spune că respectă şi că au respectat întotdeauna porunca a şaptea, iar mie nu îmi plac lupii moralişti, dacă mă înţelegeţi… În plus, mergând tot pe aspecte religioase, păcatul este păcat, nu rodul păcatului, iar păcatul nerespectării poruncii a şaptea nu poate fi şters sau diminuat prin nerespectarea poruncii a şasea, ci din contra, se consideră că o femeie se spală de păcate dând naştere.

Acum este momentul să spun că în general se consideră că o adolescentă rămasă gravidă trebuie să aleagă între a-şi continua studiile sau a duce sarcina la bun sfârşit. Cei care susţin metoda avortului mereu folosesc argumentul acesta. Este totuşi un argument slab, pe care orice persoană cu simţul observaţiei îl poate demonta. De aceea mi se pare înspăimântătoare facilitatea cu care este acceptat de majoritatea oamenilor, oameni care de multe ori au o pregătire intelectuală deosebită şi de la care te aştepţi la un raţionament mult mai profund. Este imposibil ca cineva să meargă la şcoală şi să înveţe când are un copil? Nu. Da, este mai greu cu un copil, dar nu mai greu decât pentru cei bolnavi de distrofie musculară sau de leucemie, pentru cei nevăzători sau cu deficienţe auditive grave. Şi mă refer la cei care merg la şcoli normale, nu că celor din şcoli speciale le-ar fi uşor. În condiţia lor, a merge la şcoală reprezintă un efort considerabil, iar unii dintre ei sunt nevoiţi să înveţe singuri, acasă, fără profesori, deoarece nu pot ajunge decât foarte rar la şcoală. Şi totuşi, ei reuşesc să termine liceul, o facultate… De ce nu ar putea face acelaşi lucru şi o adolescentă cu un copil? Poate unii dintre voi vor crede că elevii cu pricina sunt nişte genii sau cel puţin nişte indivizi de o inteligenţă cu mult peste parametri normali. Nu este totuşi aşa. Nu sunt proşti, ceea ce sigur că surprinde un număr considerabil de eminenţe ale lumii în care trăim, dar în rest, sunt oameni normali. Singura calitate deosebită pe care o au este faptul că refuză să îşi trăiască viaţa după cum le dictează o societate bolnavă: o societate care favorizează abandonul şcolar în rândul copiilor defavorizaţi, o societate care susţine dreptul, ba chiar datoria morală a unei mame de a-şi ucide copilul în anumite circumstanţe. Dar să trecem mai departe la alte aspecte considerate inconveniente în cazul unei eleve gravide.

Va trebui să lipsească de la unele ore, e adevărat, dar tot la fel de adevărat (şi acum ştiu că voi enerva multă lume cu ce voi scrie în continuare) sunt destui elevi care lipsesc oricum şi tot îşi termină studiile, iar asta se întâmplă cam în toate şcolile. Nu vreau acum să judec în mod cretin unele practici, dar aşa cum unii lipsesc pentru a se duce în oraş la o cafea, nu văd de ce o fată nu ar putea lipsi pentru a-şi alăpta copilul sau pentru altceva ce ţine de îngrijirea acestuia. Mai mult, ajungând la o altă latură a problemei, ar avea şi acoperire legală să facă acest lucru, căci nici un regulament şcolar nu poate penaliza maternitatea. Nu sunt un expert în legislaţie, dar cu siguranţă există legi interne, cât şi europene, astfel încât, dacă unii membrii ai cancelariei au o problemă cu faptul că o elevă are sau aşteaptă un copil, se cuvine să rămână doar problema lor, nu şi a elevei în cauză.

Nu vreau să mă limitez la a scrie despre problema avortului în rândul adolescentelor. Este al doilea eseu despre avort pe care îl scriu şi sincer, vreau să fie şi ultimul, deoarece nu mă mai ţin nervii să scriu despre aşa ceva. Tocmai am văzut ,,Strigătul Mut”… Nu pot înţelege… Cum să accepţi măcelărirea unui copil, măcelărirea a mii de copii zilnic, cum? Cum poţi ca propriul copil să fie rupt în bucăţi? A văzut careva dintre voi cum arată o femeie după un chiuretaj? De ce aş lăsă o femeie să îşi facă una ca asta?

,,E dreptul femeii de a decide în legătură cu propriul trup!”, veţi spune mulţi în cor. Dar de multe ori avortul nu este hotărât de cea care poartă copilul în pântece, ci de soţul sau de părinţii ei. Unde este libertatea femeii atunci? Se pare că societatea noastră nu reuşeşte să ofere protecţie femeilor care depind de cineva, dar le oferă celor care decid pentru ea multe clinici de făcut avort.

Şi chiar dacă ar fi decizia ei, libertatea fiecăruia dintre noi se termină când începe libertatea altei persoane. Ştiu că s-a mai spus asta de milioane de ori, dar o mai spun şi eu o dată pentru că mulţi încă nu au înţeles. Alt clişeu este că nu avem doar drepturi, ci şi responsabilităţi. Una dintre aceste responsabilităţi este să suportăm consecinţele greşelilor noastre. Noi să ni le asumăm şi să le suportăm, nu alţii. Ce vină are copilul conceput că părinţii săi nu ştiu să se protejeze? Dacă faci sex, sau te protejezi, sau faci copii. Aşa e normal şi nu mi se pare corect să trişezi pe spatele unui copil. Avortul, din punctul acesta de vedere, promovează iresponsabilitatea, mai ales printre bărbaţi. Mulţi dintre ei ajung să creadă ca, orice s-ar întâmpla, ,,se rezolvă”. Sigur, se mai întâmplă ca o sarcină să apară indiferent cât şi cum te protejezi, căci nicio metodă de contracepţie nu e garantată sută la sută. Când se întâmplă asta, totuşi cred că ar trebui să o iei ca pe un semn de sus că trebuie să faci un copil. Să treci peste toate astea şi faci o întrerupere de sarcină înseamnă să forţezi prea mult mâna Domnului. Mă rog, aşa cred eu… Dar să nu uităm de cei care şi-ar dori să aibă copii şi nu pot. Aceia care ar fi putut cândva să aibă copii, dar acum nu mai pot. Sunt mulţi în situaţia aceasta. cele mai frecvente cazuri sunt cele ale femeilor care şi-au pierdut fertilitatea avortând prima sarcină. Le rămâne doar regretul a ceea ce au pierdut. Nu cred că vrea cineva să ajungă într-o astfel de situaţie.

Dar cu femeile care rămân însărcinate în urma unui viol ce e de făcut? Aceste cazuri, deşi relativ rare, sunt destul de des invocate de proavorţionişti, tocmai din pricina caracterului lor traumatic. Se spune că, dacă se naşte, acel copil îi va aminti victimei de groaznica experienţă prin care a trecut. De acord. Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre atingerea unui bărbat… Dacă dispare copilul, nu înseamnă că dispare şi trauma. Nu pot şi nici nu vreau să îmi închipui prin ce trece victima unui viol, dar cred că ura faţă de agresor, dusă până la pruncucidere, nu va rezolva nimic. Nici nu ar putea fi drept. Când o femeie divorţată îşi maltratează copilul, pe motiv că este copilul celui care a făcut-o să sufere şi că îi aminteşte de el, atunci comportamentul ei este considerat infam. Totuşi, în ambele cazuri se merge pe acelaşi raţionament: răzbunarea pe copil pentru greşeala tatălui. Sunt multe femei care au avut un copil în urma unui viol. Cunosc câteva cazuri concrete din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (stră-străbunica mea a fost violată de un soldat rus, viol din care a rezultat străbunica mea). Aceste femei şi-au crescut copiii, i-au iubit… Nu a mai contat cum au fost concepuţi… Până la urmă trebuie să existe o compensaţie pentru fiecare nedreptate. Nu se poate compensa o nedreptate cu ura ce duce la altă nedreptate, ci numai prin iubire. După cum a spus şi Eminescu: ,,Pe când iubirea, de orice fel ar fi ea, luminează viaţa şi-o îndulceşte, ura o-ntunecă, o umple de amărăciune şi-o face nesuferită”. Şi ce iubire poate fi mai bună decât iubirea unui copil? Aşadar, nu ştiu de ce femeile din ziua de azi, îndeosebi tinerele, trăiesc cu prejudecata că o sarcină rezultată dintr-un viol trebuie întreruptă. Căci este o prejudecată şi nimic altceva. Poate că oamenii au devenit mai egoişti, poate că nu mai sunt în stare să iubească atât de mult…

Legat de faptul că avortul este legal, mulţi sunt de părere că e corect să fie aşa, deoarece, pe timpul regimului comunist, când avorturile erau interzise, mii de femei şi-au pierdut viaţa în urma unor avorturi făcute pe ascuns, necorespunzător. Totuşi, cred că problema trebuie văzută altfel. Nu era greşit faptul că statul interzicea avortul. Era greşit că statul interzicea contracepţia. Sigur, nu neapărat prin lege, dar din câte am auzit de la oameni care au trăit în perioada aia, nu era deloc simplu să iei nişte prezervative sau pilule anticoncepţionale, iar varianta ca o femeie să se ducă la doctor pentru a-şi pune un sterilet era exclusă cu desăvârşire. Faptul că avortul este încă o metodă foarte folosită pentru controlul natalităţii, România fiind pe primul loc în Uniunea Europeană la acest capitol, spune din păcate mult despre nivelul redus al educaţiei poporului român. Şi nici nu ştiu dacă e potrivit să vorbim de educaţie. Informaţia circulă peste tot. Metodele de contracepţie sunt destul de cunoscute, dar de multe ori nu sunt folosite din comoditate, ignoranţă… Şi se ajunge la avort. Cunosc multe cazuri… Posibilitatea de a face avort încurajează prostia în forma cea mai extremă. Şi apoi, să zicem că este adevărat că mii de femei au murit din cauza decretului din ’66, dar datorită lui s-au şi născut milioane de copii. Mulţi oameni îi mulţumesc lui Ceauşescu pentru că sunt în viaţă. Si să reducem totul la numere mai simple. Aşadar, pentru ca mii de copii să trăiască, a trebuit să moară o femeie, deci un adult. Mi se pare un schimb corect. Să moară mii de adulţi pentru ca un singur copil să trăiască. Exagerez? Dar bine, ce e aşa extraordinar în a fi adult? Mereu am considerat despre copii că ne sunt superiori. A fi adult înseamnă să iubeşti mai puţin şi să puţi mai tare. Vara, un adult care nu face duş două zile va mirosi mult mai urât decât un copil nespălat de două săptămâni… Trupul unei femei însărcinate care nu se alimentează corespunzător se va autodistruge pentru a-i oferi fătului substanţele de care are nevoie. Aşadar, până şi natura a decretat că pruncii sunt cei care merită cel mai mult să trăiască.

În încheiere trebuie să mă adresez persoanelor sceptice, acele persoane pentru care niciun argument de mai sus nu contează, fiind convinşi că fătul nu e persoană până nu se naşte. Sigur că mi se pare o scuză jalnică… Sigur că aş putea să contraargumentez prezentând opiniile unor oameni mult mai avizaţi, doctori şi filozofi deopotrivă, ca să nu mai spun de teologi, care consideră că fătul este o fiinţă cu dreptul la viaţă. La ce bun totuşi? Voi veţi veni cu alţi doctori, alţi filozofi care să dea să îi combată pe primii şi tot aşa ne vom învârti în cerc…Totuşi, să luăm o situaţie ipotetică. Să zicem ca vine să ne ceară sfatul o femeie gravidă care nu ar vrea să ducă sarcina la bun-sfârşit din motive sociale. Eu o să îi spun să nu facă avort în niciun caz, prezentând argumentele mele. Voi probabil o veţi sfătui să facă întrerupere de sarcină, prezentând argumentele voastre. Dacă mă ascultă pe mine şi mă înşel, rezultatul raţionamentului greşit este naşterea unui copil, un om care până la urmă tot va fi dorit de cineva. Dacă vă ascultă pe voi şi vă înşelaţi, rezultatul este uciderea unui copil.

The Child from Your Womb, the Child from Your Arms

There are many things that I am not able to understand. I cannot understand how there could be shadows on the sun. I do not understand how this world could have been created without God, because it seems to me that too long a chain of coincidences would have been needed, and it is coincidence I don’t believe in. And I do not understand how the so-called medical abortions can be considered alright.

Do not think I am referring to exceptional cases, in which the fetus has no chance to survive, in which continuing the pregnancy means the death of the mother or something like that. I leave such cases aside. I am referrring to cases when the baby presents a disability, such as Down’s syndrome, the absence of limbs and so on. It’s like, when you go to the medical examination, you would say to the baby: ‘Are you healthy? Do you have two arms and two legs? If so, we await you open-heartedly. If not, go to hell, `cause we don’t want you!’ Where is the unconditional love that parents should show toward their children?

Some time ago, I saw a news report about ‘the tragedy’ of two media personalities, husband and wife (their identity is not important), that ‘had to’ resort to the termination of a fifth-month-pregnancy, if I remember well, due to the fact that the little boy they were expecting had no arms. Naturally, the two declared on a deeply meditative tone that it was a right decision, because the child could never have had a normal life. This is the excuse of all people that make such a decision. Nevertheless, if a disabled person said that he wants to end his life because he cannot have a normal one, the same people would try to change his intention, strongly arguing that life is a gift from God and is worth living no matter what. Paradoxical, don’t you think? Under the circumstances, I can asume two things: either these people don’t believe what they say, and lie out of politeness, or they are part of that category of people whose intelligence is a servile adviser, helping them understand the truth only when it doesn’t contradict their personal interests. Camil Petrescu tells us about this kind of people through the first-person narrator of ‘The Last Night of Love, the First Night of War’.

I thought that our goal in life isn’t to be normal, because normality is something relative. I thought we had to be special… in the positive sense of the word. And by the way, how special can a boy without arms be… Around 2001, a fourteen-year-old boy jumped into the water of a river after a younger child who was caught in a whirlpool while bathing. The rescuer had no arms. He swam to the child using only his legs, he told him to grab hold of his neck and than swam against the current, managing to bring him safe and sound on dry land. What courage! Where did he find the strength for such a deed, I think only God knows. He took upon himself what, in his condition, could have been rightfully considered a suicidal mission. And not only did he take it upon himself, but he also carried it out. The fourteen-year-old boy was no longer a boy, he was a man. And I don’t believe there could be any solid reason for someone not to be proud of such a son. I know I would be. I must mention that our hero was not born without arms, but lost them in an accident. But if he had had this problem since birth, do you think he would have reacted differently? So why abort a pregnancy just because the fetus’s arms are missing or becausw of another malformation that doesn’t endanger anyone’s life? Despite appearances, the possibilities of such a child are unlimited, even in the case of a mental disability. People with Down’s syndrome, for instance, amaze by the enormous amount of affection they have to offer, and they do not even realize that they have any severe problem, thus they do not suffer. Practically, they remain forever children. Is that so bad? I think this limited world would need more people like these. So why abort? Just because they can never be normal. Well, this summer a teenager drowned in a river and no normal tried to save him, although in the water and on the shores there were hundreds of people that were having picnics. Moreover, the firemen had great difficulties in recovering the body, because about two hundred imbeciles would not understand that they had to evacuate the area and continued bathing in the water on the bottom of which laid a corpse. I heard both cases on the news. Both made a powerful impression on me and I don’t think I will ever forget them. The first one is about a person that deserves to live and a lot more than that, whose behavior makes us feel ashamed because it ponts out our flaws, by being the opposite of the behavior of the enormous majority we are part of. In the second case, we are dealing with individuals that bring shame upon ourselves, just by being members of the same species as we, people that deserve nothing more than to be put in front of a firing squad.

Regretably, I forgot the name of the young rescuer, however, it is not his name that we have to keep in mind, but what he stands for. Nevertheless, I have to tell you what reward he received: a pair of mechanical arms, state-of-the-art prosthesises, worth of tens of thousands of dollars. The money was raised from simple people and businesspeople alike, through an intense campaign intiated by the press. There was even a doctor from Germany who came and donated one of the prosthesis. A proper ending, demanded by common sense, don’t you agree? Too bad that the mother of the rescued child declared she didn’t understand why everyone was making such a fuss about this issue. Further comments are useless.

But it is here where I wanted to end up. Disabled people, children especially, do not suffer because of their disability, as much as they suffer because of the attitude of the people surrounding them. I once knew a little boy in a wheelchair and, from the discussions I had with him, I understood that he didn’t suffer that much because he could not walk. He had been born that way, so he was used to it. But he suffered because some members of his family wouldn’t accept him as the equal of his brother who could walk. He suffered because children wouldn’t accept him to play with them, not even when they were playing a game in which he could have easily joined in. He suffered because, even though he had no intellectual problems, he wasn’t accepted to school.. He suffered tremendously. Those that are like him cannot have a normal life, because some people cannot accept something like this, because they cannot accept something different. So I ask again: why should such a child be aborted? Why kill it? It is intolerance that should be killed, along with indifference. But I am asking for too much, thus this would be the cure of many crippled souls and nothing is more difficult to achieva than this. And how can somemeone ask the world to accept these children, when their own parents reject them, right from the intrauterine stage of life, representing for them a burden that they do not want to carry? Let’s be serious, despite all that chit-chat, behind such an abortion there is no consideration regarding the child’s interests, but only the selfishness of the parents, their desire to get rid of complications. Nevertheless, you should know that complications can occur not only during pregnancy, but throughout the entire life. Accidents do happen…

Before concluding, I would like to tell you the story of a mother I met many years ago. Her son died at the age of fifteen. A tragic accident… He had eaten poisonous mushrooms… When he was in a coma, in a hospital bed, the doctors said the toxines had severely damaged the nervous system and if he survived, he would remain in a wheelchair. The poor woman… She prayed to God to spare his life, even in a wheelchair, just so that she could keep her child close to her. She didn’t tell me how much she had cried when her son passed away, but by the tears she had in her eyes while she was telling the story, I realized she had cried enough for a lifetime. She told me that everytime she saw someone in a wheelchair, she saw her son. These being said, before deciding on the abortion of a pregnancy, out of criteria of normality, please, consider that in the future you may end up sitting close to a child that will be paralysed, without arms, without legs or without eyes and that you will pray desperately so that you can keep him. And consider that, despite all your prayers and shouts of desperation, you may receive only a lifeless body to hold tight in your arms and to mourn for the rest of your days.

Copilul din pântece, copilul din braţe

Sunt multe lucruri pe care nu sunt în stare să le înţeleg. Nu pot înţelege cum ar putea fi umbre pe soare. Nu înţeleg cum poate să fi fost creată lumea asta, fără Dumnezeu, căci parcă ar fi fost nevoie de un lanţ prea mare de coincidenţe, iar eu în coincidenţe nu cred. Şi nu înţeleg cum pot fi considerate aşa-zisele avorturi medicale ceva în regulă.

Să nu credeţi că mă refer la cazurile excepţionale, în care fătul nu are nicio şansă la viaţă, în care continuarea sarcinii înseamnă moartea mamei sau ceva de genul. Aceste cazuri le las de-o parte. Eu mă refer la cazurile când copilul prezintă un handicap, cum ar fi sindromul Down, lipsa unor membre etc. E ca şi cum, atunci când te duci la controlul medical, i-ai zice copilului: ,,Eşti sănătos, ai două mâini, două picioare? Dacă da, te aşteptăm cu drag. Dacă nu, du-te dracului, că nu te vrem!” Unde este dragostea necondiţionată de care ar trebui să dea dovadă părinţii pentru copiii lor?

În urmă cu ceva timp am urmărit un reportaj despre ,,drama” a două personalităţi mondene, soţ şi soţie, (identitatea lor nu contează) care ,,au fost nevoiţi” să hotărască întreruperea unei sarcini aflate în luna a cincea, dacă îmi aduc bine aminte, şi asta din cauză că băieţelului pe care îl aşteptau îi lipseau braţele. Bineînţeles că cei doi au declarat pe un ton adânc meditativ că a fost o decizie corectă, deoarece copilul nu ar fi putut duce o viaţă normală niciodată. Aşa se scuză toţi oamenii care iau o astfel de decizie. Totuşi, dacă o persoană cu handicap ar spune că vrea să-şi pună capăt zilelor pentru că nu poate duce o viaţă normală, aceiaşi oameni ar încerca să îi schimbe intenţia, declarând sus şi tare că viaţa e un dar de la Dumnezeu şi că merită trăită oricum ar fi ea. Paradoxal, nu credeţi? În situaţia asta pot presupune două lucruri: ori oamenii ăştia nu cred ceea ce spun şi mint din politeţe, ori fac parte dintre acei oameni a căror inteligenţă le este un sfetnic servil care îi ajută să înţeleagă adevărul numai când acesta nu este în opoziţie cu interesele lor personale. Camil Petrescu ne vorbeşte despre astfel de oameni prin intermediul personajului-narator din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Eu credeam că ţelul nostru în viaţă nu este să fim normali, căci normalitatea este ceva relativ. Credeam că trebuie să fim speciali… în sensul bun al cuvântului. Şi, că tot veni vorba, cât de special poate fi un băiat fără braţe… Prin 2001, un băiat de paisprezece ani s-a aruncat în apa unui râu după un copil mai mic care, ducându-se la scăldat, fusese prins de un vârtej. Salvatorul nu avea braţe. A înotat doar cu picioarele până la copil, i-a spus să se prindă de gâtul său şi apoi a înotat împotriva curentului, reuşind să îl aducă teafăr la mal. Cât curaj! De unde a găsit atâta putere pentru o astfel de faptă, cred că doar Dumnezeu ştie sigur. El şi-a asumat ceea ce, pe bună dreptate, în condiţia sa, putea fi numită o misiune sinucigaşă. Şi nu numai că şi-a asumat-o, dar a şi dus-o până la capăt. Băiatul de paisprezece ani nu mai era băiat, era bărbat. Şi nu cred că ar putea exista vreun motiv întemeiat pentru care cineva să nu fie mândru să aibă un astfel de fiu. Eu ştiu că aş fi. Trebuie să spun că eroul nostru nu se născuse fără braţe, ci şi le pierduse într-un accident. Dar dacă ar fi avut problema asta din naştere, credeţi că ar fi reacţionat diferit? Deci de ce să întrerupi o sarcină doar pentru că fătului îi lipsesc braţele sau pentru că are o altă malformaţie care nu pune viaţa nimănui în pericol? În ciuda aparenţelor, posibilităţile sale sunt nelimitate, chiar şi în cazul unui copil cu un retard mintal. Oamenii cu sindrom Down, spre exemplu, uimesc prin cantitatea enormă de afecţiune pe care o au de oferit şi nici nu realizează că ar avea vreo problemă gravă, deci nu suferă. Practic, ei rămân veşnic copii. E asta chiar aşa de rău? Eu cred că lumea asta limitată ar avea nevoie de mai mulţi astfel de oameni. Deci de ce să faci întrerupere? Doar pentru că nu vor putea fi normali? Ei bine, vara asta un adolescent s-a înecat într-un râu şi nici un normal nu a încercat să îl salveze, deşi pe maluri şi în apă erau sute de persoane venite la iarbă verde. Mai mult chiar, pompierii au întâmpinat mari dificultăţi în recuperarea cadavrului, deoarece vreo două sute de imbecili nu înţelegeau că trebuie să evacueze zona şi continuau să se scalde în apa pe fundul căreia era un mort. Ambele cazuri le-am auzit la ştiri. Ambele m-au marcat foarte mult şi nu cred că le voi uita vreodată. În primul este vorba despre o persoană care merită să trăiască şi mult mai mult de atât, a cărui comportament ne dă motive să ne ruşinăm, scoţând în evidenţă defectele noastre, prin faptul că se află în antiteză cu faptele imensei majorităţi din care facem parte. În al doilea caz avem de-a face cu nişte indivizi care sunt o ruşine pentru noi, prin simplul fapt că aparţinem aceleiaşi specii, care nu merită nimic mai mult decât să fie puşi în faţa unui pluton de execuţie.

Din păcate, am uitat numele tânărului salvator, dar nu numele lui trebuie să îl reţinem, ci ceea ce reprezintă el. Totuşi trebuie să spun care a fost răsplata pe care a primit-o, anume o pereche de braţe mecanice, proteze ultraperformante, în valoare de multe zeci de mii de dolari. Banii au fost strânşi de la oameni de rând, oameni de afaceri, printr-o campanie intensă, iniţiată de presă. A venit chiar şi un doctor din Germania şi a donat una dintre proteze. Un final potrivit, cerut de bunul-simţ, nu credeţi? Păcat că mama copilului salvat a declarat că nu înţelege pentru ce se făcea atâta tam-tam. Comentariile sunt de prisos.

Dar tocmai aici am vrut să ajung. Persoanele cu dizabilităţi, copii în special, nu suferă atât de mult din cauza handicapului pe care îl au, cât din cauza atitudinii oamenilor din jur. Am cunoscut cândva un copil în scaun cu rotile şi, din discuţia mea cu el, am înţeles că nu prea suferea pentru că nu putea să meargă. Aşa se născuse, deci era obişnuit. Dar suferea pentru că unii membri ai familiei nu îl acceptau ca pe egalul fratelui său care era pe picioare. Suferea deoarece copiii nu îl acceptau să se joace cu ei, nici măcar atunci când jucau un joc în care ar fi putut intra cu uşurinţă şi el. Suferea deoarece, deşi nu avea probleme intelectuale, nu era primit la şcoală. Suferea enorm. Cei ca el nu au o viaţă normală, fiindcă unii nu pot accepta aşa ceva, fiindcă nu pot accepta ceva diferit. Deci, încă o dată întreb: de ce să fie avortat un astfel de copil? De ce să fie ucis? Ar trebui ucise intoleranţa şi nepăsarea. Dar cer prea mult, căci asta ar însemna vindecarea multor suflete handicapate şi nimic nu este mai greu de înfăptuit decât asta. Şi cum să ceri lumii să accepte copiii ăştia, atunci când tocmai părinţii lor îi resping, încă din timpul vieţii intrauterine, reprezentând pentru ei o povară pe care nu vor să o poarte? Căci, să fim serioşi, dincolo de toată vorbăria asta, în spatele unui astfel de avort, nu se află consideraţii cu privire la interesele copilului, ci doar egoismul părinţilor, dorinţa lor de a fugi de complicaţii. Dar să ştiţi că astfel de complicaţii nu se pot întâmpla numai în timpul sarcinii, ci pe parcursul întregii vieţi. Accidente se întâmplă…

În încheiere, vreau să vă povestesc despre o mamă pe care am cunoscut-o cu mai mulţi ani în urmă. Fiul ei murise la vârsta de cincisprezece ani. Un accident tragic… A mâncat ciuperci otrăvitoare… Când era în comă, pe patul de spital, doctorii au spus că toxinele i-au afectat grav sistemul nervos şi că, dacă va supravieţui, va rămâne imobilizat în scaun cu rotile. Biata femeie… S-a rugat lui Dumnezeu să îi cruţe viaţa, chiar în scaun cu rotile, numai să îşi poată păstra copilul lângă ea. Nu mi-a spus cât de mult a plâns când fiul ei s-a stins, dar după lacrimile pe care le avea în ochi în timp ce povestea, mi-am dat seama că a plâns enorm de mult. Spunea că, de fiecare dată când vede pe cineva în scaun cu rotile, îl vede pe băiatul ei. Acestea fiind spuse, înainte de a decide întreruperea unei sarcini, pe criterii de normalitate, gândeşte-te, te rog, că în viitor s-ar putea să fii la căpătâiul unui copil paralizat, fără mâini, fără picioare sau fără ochi şi să te rogi cu disperare pentru a-l păstra. Şi gândeşte-te că, în ciuda tuturor rugăciunilor şi a strigătelor de disperare, s-ar putea să nu primeşti decât un trup fără viaţă să îl strângi în braţe şi să îl plângi câte zile vei mai avea.