De viață

            Cluj, 1994… Oamenii spun despre Cluj că este un oraş frumos. Eu nu îi pot contrazice, dar nici să îi aprob, deoarece, în anul cu pricina, eu nu vizitam Clujul ca turist, ci ca pacient la clinica de oncologie, încercând să scap de o boală cu o denumire destul de pompoasă. Limfom Hodgkin. Aşadar, pentru mine oraşul Cluj însemna un salon de spital, nimic mai mult.

            Nu mai ştiu ce anotimp era şi nici nu cred că am ştiut vreodată. De fapt, nu ştiu dacă anotimpurile mai însemnau ceva pentru cei internaţi acolo. Era o zi ca toate altele. Pereţii erau negri de la igrasie, se auzeau plânsete de copii, mirosul de vomă plutea în aer, amestecat cu mirosul de spirt, antibiotice şi clor. Ca în fiecare zi, speram să nu trebuiască să mai ,,fac perfuzii”… Cei care eram cu boli oncologice făceam tratament cu citostatice, ceea ce pe înţelesul tuturor însemna să stai câteva ore bune cu un ac în venă, nemişcat, căci pe atunci nu existau branule în spitalele româneşti şi dacă te mişcai, ţi se spărgea vena. În timpul acestor ore, vomitai. Întâi vomitai tot ce aveai în stomac, apoi îţi vomitai fierea, iar apoi te chinuiai în zadar să mai vomiţi ceva.

            Dar să revin la subiect. După cum am mai spus, era o zi ca toate altele. Totuşi s-a întâmplat ceva: în salon a venit o pacientă nouă, o fetiţă de patru ani care era împreună cu mama sa. Timpul, crud cu memoria oamenilor, a şters numele ei din mintea mea. Nici chipul ei nu mi-l mai amintesc, dar ştiu că era drăguţă, aşa cum mi se păreau toate fetele pe atunci.

            Paturile din salon erau de o persoană şi insuficiente, deci copii mici dormeau cu mamele lor. La căderea serii, mamele noastre, a mea şi a fetei, s-au hotărât să lipească paturile şi să ne pună pe noi la mijloc, ele stând la margini. Fata a adormit imediat şi, nu ştiu de ce, se cam dădea lângă mine şi, mai mult, mă şi prindea de mână. Ruşinat de această invazie neaşteptată, m-am retras cât mai aproape de mama. Oricum, episodul a stârnit amuzamentul mamelor noastre.

            A doua zi, m-am trezit singur în cele două paturi. Saltelele albastre nu mai aveau cearşafuri şi, bineînţeles, erau impregnate cu un miros de vomă. Soarele strălucea şi mă bucuram că eram stăpân peste două paturi.

            Nu am mai văzut-o pe fata aceea, dar peste câteva zile am văzut-o pe mama ei. Strângea bani pentru sicriu…

            Când m-am făcut mai mare, am aflat de la mama că fetiţa aceea a murit chiar lângă mine. I-au cedat rinichii, organismul ei firav neputând rezista tratamentului. Aveam acelaşi diagnostic, dar ea a murit şi eu am trăit…

            De multe ori îmi reproşez faptul că eu am supravieţuit şi ea nu, ea care ar fi avut un viitor mai luminos şi o viaţă mai frumoasă decât a mea, ea care ar fi putut deveni o persoană mai bună decât mine. Sau poate sunt invidios, căci ea a plecat să fie înger printre îngeri, iar eu am rămas să devin demon printre demoni.

O temă dintr-a zecea… Trebuia să scriem o povestire şi, după cum se poate observa, am ales să scriu despre moarte… Ce inspiraţie am mai avut, nu? Eram într-o pasă extrem de proastă când am scris-o, nu reuşeam să îmi amintesc decât de experienţele dureroase din viaţa mea. Oricum, dureros, nedureros, cancerul mi-a adus noroc, mi-a salvat viaţa într-un fel. Sună aiurea, cancerul, de regulă, nu te salvează, te omoară. Şi totuşi, în cazul meu aşa a fost. Să vă explic.

Pe scurt, vindecarea mea a fost ceea ce se poate numi o vindecare miraculoasă şi asta deoarece intrasem în metastază, iar începutul vindecării mele a coincis cu împărtăşania mea înainte de moarte. Asta au spus de multe ori medicii, că nu voi supravieţui, dar am trăit, trăiesc… Nu vreau să dau multe detalii, căci nu acesta este scopul. Cine crede că pot exista miracole, mă va crede pe cuvânt, cine nu crede că există miracole, nu mă va crede indiferent de câte explicaţii i-aş da. Important este că experienţa asta m-a determinat mai târziu să nu mă sinucid, prin faptul că, după ce am crescut şi am realizat ce mi se întâmplase, m-a făcut să cred în existenţa lui Dumnezeu. Nu am avut parte de o viaţă uşoară. Dacă aş fi crezut în teoria evoluţionistă, în faptul că viaţa e doar o întâmplare, de mult aş fi ales să îi pun capăt, căci nu aş fi avut răbdarea necesară pentru a aştepta ca ea să îmi aducă, din întâmplare, puţină mulţumire. Dar pentru că nu cred în teoria lui Darwin, nu cred nici în lucrurile petrecute din întâmplare. Am ales să trăiesc, nu de frica infernului ce m-ar fi aşteptat ca urmare a păcatului sinuciderii, am ales să trăiesc pentru că eu cred că Infinitul are un plan pentru mine, pentru că am ales să urmez acest plan şi să văd unde mă va duce. Acesta este darul pe care l-am primit odată cu cancerul.

Sigur, după cum am mai spus, cancerul îţi aduce moartea de obicei. Cred totuşi că îţi poate aduce o moarte bună şi pot să spun, cu riscul de a fi considerat nebun, că aş prefera să mor de cancer, decât de altceva. Într-adevăr, ar fi o moarte extrem de dureroasă, dar şi lentă, ceea ce mi-ar da timp să mai fac câte ceva, mi-ar da timp să mai trăiesc… Un om poate avea parte de o moarte fulgerătoare, mult mai puţin dureroasă: un atac cerebral, un infarct, un accident rutier etc.. dar atunci nu mai are timp… Nu mai are timp să-şi viziteze părinţii pe care i-a neglijat, nu mai are timp să se împace cu soţul sau soţia cu care s-a certat, nici să-şi îmbrăţişeze copilul, nici să vadă dacă vrea să îl cunoască pe Dumnezeu, nici să citească Biblia sau orice altă carte ar fi vrut să citească, dar n-a apucat. Nu, nu mai e timp de nimic, cu toate că noi oamenii trăim cu iluzia că vom avea timp pentru toate lucrurile importante şi de aceea, normal, amânăm lucrurile importante. In timp ce trecem strada sau dormim, timpul ni se poate termina, nu mai putem nici regreta darămite să îndreptăm ceva. Or, cancerul asta poate da oamenilor, timp preţios pe care mulţi nu îl au: câteva luni la finalul cărora poţi spune că eşti împăcat cu viaţa pe care ai trăit-o. Prin cancer, trupul îţi poate muri, dar sufletul îţi poate renaşte.

De fapt, murim în fiecare zi, ne naştem în fiecare zi. Cu fiecare păcat, moare câte puţin din suflet şi se naste o o fiară; cu fiecare rugăciune, moare păcătosul şi renaşte divinul. În braţele persoanei iubite, ne abandonăm viaţa şi totodată primim viaţă, răpuşi de desfrâu, înălţaţi de iubire. Un om este compus din idei, crezuri şi sentimente, dar ideile, crezurile şi sentimentele de azi nu sunt cele de ieri. Omul de ieri a murit, cel de astăzi s-a născut.

            Ce este un om? Unii spun ca este singura fiinţă raţională, dar eu spun că omul este fiinţa creată din iubire, pentru iubire. Motivul pentru care se naşte este să iubească, lăsându-se consumat de iubire, precum o lumânare este consumată de propria sa flacără, transformându-se în lumină.

            Mulţi spun că dacă vei iubi, vei suferi, vei muri mai repede. În fond, au dreptate… Şi ce dacă au dreptate?! Iubirea este cea care ne dă viaţă şi deci singurul lucru de pe pământ pentru care merită să ne dăm viaţa. Iubirea ne aduce suferinţă, dar tot ea este singura care ne aduce fericire. O mamă suferă pentru a aduce un copil pe lume şi totuşi, această suferinţă îi aduce cea mai mare bucurie. Un fiu suferă la mormântul părinţilor săi, dar tocmai asta este dovada bucuriei de a fi avut părinţi.

            Personal, prefer să mor la douăzeci de ani, din pricina celor pe care îi iubesc, decât să trăiesc o sută de ani seci, în care să nu îmi pese de nimeni. Decât să mă sufoc într-o armură grea, prefer să fiu făcut bucăţele.

Acestea fiind spuse, declar că sunt pregătit să ard, să fiu consumat… Altceva mai bun nu am de făcut, căci ceea ce este mai dureros decât suferinţa însăşi este să nu simţi nimic.

 

Acestea erau gândurile mele pe la începutul clasei a noua.

 

M-am născut… Draci! Da, parcă aş fi născut între draci. Unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat de când eram mic este că oamenii nu prea au timp, sau chef să îşi iubească semenii. Sunt prea ocupaţi cu iubirea lui Narcis, pentru a mai fi loc de iubire de aproape. Şi dacă ar fi numai atât…

Omul de prea multe ori ştie să dăruiască doar un Cal Troian, spunând că e un semn de prietenie. Omul nu e lup, nu. Într-o haită de lupi găseşti parcă mai multă iubire şi mai multă nobleţe, decât într-o haită de oameni. Spre exemplu, lupii nu îşi abandonează puii, ba mai mult, cresc şi puii altora… Dincolo de legenda lui Remus şi Romulus, au fost înregistrate cazuri în care copii au fost adoptaţi de haite de lupi, copii neglijaţi, părăsiţi… E ca şi cum lupii ne-ar spune: ,,Noi suntem în stare să oferim mai multe decât voi unui copil, javrelor!” Şi într-adevăr, noi oamenii suntem de regulă nişte javre, nişte hiene.

Oamenii din ziua de azi nu mai aleargă după absolut, dar aleargă după scandal. Deşi au uitat de judecata lui Solomon, nu par să fi uitat să se judece. Ăstă e mărul discordiei. La felul cum se sfâşie unul pe altul, ai crede că sunt o adunătură de muritori de foame care se bat pe cornul abundenţei. Dar nu sunt decât nişte hiene care trag pe rând de un ciolan putrezit. A încerca să îi înţelegi înseamnă o muncă sisifică. Mai grav este că această rabie e contagioasă, găsind călcâiul lui Ahile din fiecare dintre noi.

Fericiţi sunt aceia ce se pot refugia în butoiul lui Diogene, dar eu, care nu pot, ce fac? Să te ascunzi în spatele pânzei Penelopei e o prostie, căci timpul nu rezolvă nimic, iar cel care a spus că timpul le vindecă pe toate a fost fie naiv, fie mincinos. În cazul meu, timpul nu vindecă nimic, doar şubrezeşte firul de păr ce ţine sabia lui Damocles ce atârnă deasupra mea. Nu pot fugi. Nu pot să mă dau în lături. Pot doar să nu plec capul, să privesc sabia atunci când va cădea şi să sper. Să sper că o voi prinde înainte să îmi străpungă inima.

 

În schimb, acestea erau gândurile mele pe la sfârşitul clasei a douăsprezecea, redate într-o temă la limba latină. Era vorba despre o compunere în care trebuia să folosesc nişte expresii celebre („cornul abundenţei”, „judecata lui Solomon” şi aşa mai departe). Asta era singura cerinţă, în rest puteam scrie ce voiam, cu condiţia de a nu fi obscen, bănuiesc…Nu cred că profesoara mea a fost prea încântată de ceea ce mi-a venit să scriu (cu toate că nu m-a depunctat). Oricum, este notabil contrastul dintre cele două percepţii: omul din iubire, pentru iubire şi omul hienă. Primul text a fost scris de eul care a murit în anii de liceu, al doilea, de eul născut în acei patru ani. Când citesc frag-mente scrise de mine de-a lungul anilor,  descopăr un om mai bun, mai credincios, mai optimist decât cel de acum, îl descopăr pe cel care a murit pentru a fi înlocuit de cel ce sunt astăzi. Mă întristez pentru că el a dispărut, dar mă şi bucur pentru că, totuşi, o parte din el a supravieţuit în cuvintele scrise. În treacăt fie spus, sfătuiesc pe oricine să nu scrie lucruri care nu îi reprezintă, doar pentru a face pe plac unora (profesorilor sau altora). Scrisul este unul dintre puţinele lucruri care te poate ajuta să dobândeşti puţină nemurire, să îţi conservi puţin din sinele de acum ce poate va muri în viitor sub povara vieţii. Nici aprobările şi laudele de moment, nici notele mari nu-ţi pot da darul acesta.

Moartea face parte din existenţă, se află la fiecare pas, în aerul pe care îl expirăm. Nu vă temeţi prea mult de ea, căci în ea puteţi găsi şi viaţă. Mai tare să vă temeţi de viaţă, atunci când ea e plină de moarte.

Profesorul

[Primul meu eseu pe bune. Aveam 19 ani și jumătate și eram foarte supărat deoarece am crescut mare. Încă mai sunt...]

 

Un copil se naşte… Imediat după aceea, părinţii încep să îşi facă o mulţime de planuri în .legătură cu el, despre perspectivele de viitor pe care le are, despre educaţia pe care o va primi şi despre câte lucru vor trebui să-l înveţe. Într-adevăr, adulţii cred că un copil are multe de învăţat de la ei. Dar oare adulţii nu a mult mai multe de învăţat de la copii? Eu cred că da.

Copilul învaţă de la părinţi să meargă, dar de multe ori părinţii îl îndeamnă pe un drum greşit, e drept, fără voia lor, însă rezultatul e acelaşi. Părintele îşi învaţă copilul să vorbească, dar tot el îl va învăţa să înjure şi să mintă. Părintele va dori să îi explice ce este iubirea, dar îl va învăţa ce este ura, invidia, superficialitatea. Părintele va ţine multe predici despre bine şi rău, despre principii şi moralitate, însă dacă fiica sa ar rămâne gravidă, cel mai probabil ar trimite-o să facă avort, transformându-şi astfel propriul copil într-un criminal. Aş putea să continui la nesfârşit, dar cred că ajunge.

Problema nu e tocmai cu părinţii, ci cu modul de a gândi al celor mari în general. Ei cred că ştiu totul, când de fapt nu ştiu nimic. Ei cred că îi învaţă pe copii lucruri importante, când de fapt este vorba doar de nişte fleacuri. Adultul îşi trăieşte viaţa după principii bazate pe argumente considerate de el solide, argumente care sunt de fapt nişte sofisme de tot râsul. Să vorbeşti limba muritorilor este ceva infim, în comparaţie cu abilitatea nou-născutului de a comunica direct cu Divinitatea. La ce îi folosesc explicaţiile complicate despre iubire unui copil a cărui fiecare celulă este plină de iubire?

Oamenii aşa-zişi maturi sunt precum elevul impertinent care, fiindcă descoperă că ştie un nimic pe care profesorul său nu-l ştia, se crede mai deştept decât acesta. Este adevărat că se spune că un profesor are de învăţat câte ceva de la fiecare elev, însă niciodată nu trebuie uitat rolul fiecăruia, nu trebuie uitat cine este dascălul (copilul) şi cine este învăţăcelul (adultul).

Pentru că mulţi dintre voi se consideră creştini, îmi voi argumenta opinia ,,exagerată” cu ajutorul unui episod biblic. Când ucenicii lui Iisus au vrut să îi alunge pe copiii veniţi să primească binecuvântarea Sa, pe motiv că erau obraznici şi gălăgioşi, El le-a spus ucenicilor Săi: ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine. Nu-i opriţi. Împărăţia lui Dumnezeu e a celor asemenea acestor copii. Oricine doreşte să intre în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să vină la El ca şi un copil.” Aşadar, dacă scopul vieţii unui creştin este să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu şi singurul mod de a o dobândi este să fii precum un copil, atunci voi, fiind creştini, trebuie să învăţaţi de la copii să fiţi ca ei, sau mai bine zis, să redeveniţi ca ei, deoarece, cândva, aţi fost şi voi copii.

Desigur, mulţi ar spune că acest eseu a fost scris de un copil care se umflă în pene. Acelor oameni trebuie să le spun că impertinenţa lor (păcat moştenit de la Adam şi Eva) i-a indus din nou în eroare. A trecut ceva timp de la majoratul meu, de mult nu mă mai simt copil şi admit că un copil de şase ani îmi este superior din multe puncte de vedere. De fapt, îmi amintesc… Îmi amintesc că odată un băiat de cinci ani m-a întrebat dacă l-am văzut pe Dumnezeu. Pentru un adult întrebarea asta pare ridicolă sau cel puţin stranie. Mă pregăteam să îi dau o explicaţie ,,matură” despre cum Dumnezeu nu poate fi văzut, ci doar simţit, dar înainte să încep, băiatul m-a făcut să înţeleg că era vorba de a-l vedea pe Dumnezeu în icoană. Caraghios, nu? Da, eram caraghios si mi-am de asta amintindu-mi că a fost o vreme când şi eu îl vedeam pe Dumnezeu în icoane şi nu cred că asta avea mare legătură cu faptul că erau obiecte de cult, ci mai de grabă cu faptul că pe atunci îl vedeam pe Dumnezeu câte puţin în tot. Asta îmi aduce aminte de anii când vorbeam cu îngerul meu păzitor, ,,îngeraşul”, pe care nu îl auzeam, dar care ştiam sigur că mă asculta şi că îmi trimitea gândurile sale. Şi astfel ajung din nou la strânsa legătură pe care copilul o are cu divinitatea, legătură pe care ştiu că am avut-o, la fel de sigur cum ştiu că am pierdut-o în mare parte. Aşadar, oricât de mult am învăţat şi voi învăţa, Mircea (băiatul de care am pomenit) a fost şi este mai bun decât mine şi decât orice aş putea deveni vreodată în această viaţă, aşa că tot ce îmi rămâne să îmi doresc mai mult pe lume este ca el şi cei asemenea lui să nu se schimbe niciodată.

Acum, deoarece nu sunt capabil să aprofundez mai departe chestiunile legate de această temă, îmi închei eseul aici, fără a mai considera necesară o concluzie anume, deoarece nu îmi place să mă repet, concluzia aflându-se în conţinut.

Prietenia

[Un eseu scris la limba latină într-a yecea]

După luni de aşteptare, mă încumet în sfârşit să scriu despre ceva cu adevărat important pentru mine şi îndrăznesc să cred că este ceva important pentru fiecare om, cu toate că într-o societate bazată pe principii efemere ca aceasta, există tendinţa să se uite de acest aspect important al vieţii, înţeles în originarul şi adevăratul sens al cuvântului ce îl defineşte: voi scrie în cele ce urmează despre prietenie. Trebuie totuşi să recunosc că nu mă simt în stare să abordez subiectul acesta de unul singur, de aceea, pe lângă propria mea experienţă, voi folosi citatele şi ideile expuse în opera celui care a scris despre prietenie cu mai bine de două milenii înaintea mea, Marcus Tulius Cicero.

,,Amicitia absentes adsunt, egentes abundant, imbecilii valent et quod difficilius dictu est , mortui vivunt.”[1] Este poate cel mai frumos citat al lui Cicero. Unii ar putea scrie un eseu lung şi frumos pornind de la acesta, însă eu nu pot decât să spun ceea ce simt, în cuvinte simple şi puţine: ştiu că îmi port prietenii mereu în suflet, căci ei fac parte din fiinţa mea; ştiu că nu m-am simţit niciodată bogat, dar ştiu că dacă am vreo bogăţie, aceea este prietenia; ştiu că am fost slab de când mă ştiu, dar prietenii m-au făcut mai puternic. Dumnezeu s-a îndurat de mine şi până acum nu m-a făcut să trec prin durerea cauzată de moartea unui prieten.

Citind De Amicitia, prima idee care m-a izbit a fost aceea că prietenia poate avea loc doar între oameni buni. Nu pot crede asta, pentru că nu pot fi atât de impertinent încât să mă consider un om bun, dar nici nu pot să mă consider atât de josnic încât să nu fiu în stare să fiu un prieten adevărat. Ceea ce cred însă este că prietenia poate să facă şi un om rău mai bun. Astfel, pentru că Cicero a scris în repetate rânduri că prietenia nu poate exista fără virtute, consider că prietenia este însăşi o virtute.

De fapt, ce este prietenia? Din învăţătura lui Hristos înţeleg că ea este iubirea de aproape. Căci nu a fost bunul samaritean prieten celui pe care l-a salvat? Sigur, nu mă refer aici la o prietenie intimă, dar oare toate prieteniile adevărate nu încep aşa? Oare nu dorinţa omului de a fi aproape de cei în nevoie stă la temelia unei prietenii durabile? Adevărul este că puţinii mei prieteni sunt astfel de samariteni, oameni care au intrat brusc în viaţa mea, atunci când aveam mai mare nevoie de ei, oameni care au ales să rămână în viaţa mea, deşi nu aveau nimic de câştigat. Fără o anumită prietenă nu aş fi putut termina şcoala generală, cel puţin nu cu rezultatele obţinute; fără prieteni viaţa în sine ar fi o povară pentru mine.  Regretul meu cel mai mare este că nu cred că îi voi putea vreodată răsplăti îndeajuns. Faţă de ei, eu nu pot simţi decât respect şi o dragoste nemărginită. Dar destul despre mine.

Să nu se înţeleagă că, prin cele scrise mai sus, vreau să spun că cel mai frumos lucru în prietenie este obţinerea unor avantaje rezultate din întrajutorare şi că prietenia depinde în primul rând de asta. Dimpotrivă, nu există nimic mai frumos şi mai satisfăcător, decât momentul când reuşeşti să nu te mai gândeşti la problemele tale, oricât de multe şi de mari ar fi ele, şi să te dedici în totalitate rezolvării problemelor prietenului tău, fără să te aştepţi la reciprocitate, căci quid accidit suis autem incommodis graviter angi non amicum sed se ipsum amantis est.[2] Aşa fac prietenii şi aici mă refer la prietenii adevăraţi, nu la cei de convenienţă, cu care te duci la petreceri sau în cluburi; mă refer la prietenii cu care simţi nevoia să vorbeşti şi care te ascultă atunci când simţi că lumea ta să prăbuşeşte sub propriii ochi. Prietenii adevăraţi, atunci când eşti la pământ, se grăbesc să te ridice, spre deosebire de cei prefăcuţi, care se grăbesc să te îngroape în uitare.

Prietenia este mai importantă şi decât rudenia. Câţi dintre noi nu avem rude apropriate, fie veri primari sau secundari, fie chiar nepoţi, dar care niciodată nu ne sună, nu ne vizitează şi nici nu se interesează de soarta noastră? Legăturile acestea, după cum Cicero afirma, sunt create de natură, namque hoc praestat amicitia propinquitati, quod ex propinquitate benevolentia tolli potest, ex amicitia non potest.[3]

Din păcate, a venit momentul în care trebuie să ating un punct dureros pentru unii, dar fără de care lucrarea aceasta nu ar fi completă: prieteniile care cândva au fost puternice, dar care au luat sfârşit ori s-au distanţat. Întrebarea este de ce? Pestem nullam maiorem est amicitiis quam in plerisque pecuniae cupiditatem, in optimis quibusque honoris certamen et gloriae,[4] declara Cicero, altfel spus, nu există duşman mai mare al prieteniei decât conflictul de interese. Ca toate lucrurile în lume, oamenii se schimbă, uitând de multe ori de cei care îi iubesc şi de ei înşişi. Astfel, din motive precum anturajul, banii, o femeie uşoară, et cetera, dispare sinceritatea şi încrederea, deşi in amicitia nihil fictum est, nihil simulatum et, quidquid est, id est verum et voluntarium.[5] Apoi dispare respectul. Maximum ornamentum amicitiae tollit, qui ex ea tollit verecundiam.[6] Din acel moment, relaţia de prietenia se încheie, căci fiecare are datoria să se protejeze pe sine de viitoare dezamăgiri, dar mai ales să apere tocmai acele persoane dragi care nu de mult i-au fost prieteni, să îi apere de propria sa tendinţă de a intra într-un joc mincinos si de ai răni la rândul său. Dar să reţinem un aspect important: putem fi prieteni şi acelora pe care nu îi mai putem considera prieteni, căci prin asta ne dovedim iubirea. Cei care sunt capabili să înţeleagă asta vor înţelege fără nicio explicaţie. Mai rămâne ceva: nu vă gândiţi doar la ce v-au greşit foştii prieteni, dar şi la cum poate aţi greşit voi. Poate le-aţi cerut prea mult, poate nu i-aţi iubit destul, poate ar fi trebuit să le iertaţi mai mult…

Concluzia ar putea fi aceasta:

 

Amore, more, ore, re

Probantur amicitiae.[7]

Dar de fapt, ţinând cont de aceste cuvinte, concluzia este răspunsul fiecăruia la întrebarea: câţi ,,prieteni” ne sunt cu adevărat prieteni şi, mai ales, câtor prieteni le suntem prieteni?

---

[1]Prin prietenie cei de departe sunt prezenţi, săracii trăiesc în belşug, cei slabi sunt puternici şi, ceea ce e mai greu de spus, morţii trăiesc.

[2] Cine este greu chinuit de propriile  nefericiri nu îşi iubeşte prietenul, ci pe sine însuşi.

[3] Cãci prietenia e mai presus decât înrudirea, prin aceea cã iubirea poate lipsi din înrudire, din prietenie însã nu

[4] Nu existã pacoste mai mare pentru prietenie decât lăcomia de bani a celor mai mulţi şi lupta pentru onoruri şi glorie a celor mai buni.

[5] În prietenie însã nu e nimic mincinos, nimic prefăcut, şi totul în ea e adevărat şi spontan.

[6] Cine suprimã respectul din prietenie, acela îi răpeşte cea mai mare podoabã.

[7] Prieteniile se dovedesc prin dragoste, comportament, vorbă, faptă.

În căutarea nemuririi

Sunt unele lucruri în viaţă despre care merită să scrii. Da, ştiu că încep destul de sec, dar ce să-i faci? Cu ceva timp în urmă, am văzut un reportaj la „România, Te Iubesc!”, un reportaj despre fertilizarea in vitro. În urma reportajului am rămas cu nişte impresii cam neplăcute. Adica, ştiţi, se punea problema cuplurilor infertile care trebuie să facă eforturi financiare supraomeneşti, deoarece statul român nu subvenţionează fertilizările in vitro… sau cam aşa ceva. În orice caz, situaţia acestor cupluri era prezentată în mod foarte tragic. Oamenii cică fac împrumuturi la bancă (sau făceau); unii bărbaţi, ştiind că infertilitatea vine din partea lor, cică sugerează nevestelor să plece singure la mare; şi cică naşpa e când fertilizarea dă greş, iar oamenii rămân şi fără copil, şi fără bani şi nu mai au de unde scoate alţi bani pentru a doua încercare. Mă rog, o fi nasol, nu zic nu. Dar eu tot nu înţeleg. De ce atâtea complicaţii? De ce atâta dramă? De ce să nu adopţi?

După mine, procesul de fertilizare in vitro ia tot farmecul din ideea de a avea copii biologici. Tratamentul hormonal pentru un surplus de ovule, recoltarea chirurgicală a acestora, vizita la „masturbatorium” (aşa îi zic americanii)… Dar partea cea mai interesantă urmează după toate astea. Are loc fertilizarea în sine, adica producerea de embrioni la eprubetă, apoi selectarea celor mai bune exemplare pentru implantarea în uter (restul sunt, bineînţeles, „resturi”) şi, în cele din urmă, trebuie să vezi câţi embrioni supravieţuiesc (dacă supravieţuiesc), embrioni umani pe care unii nebuni (printre care mă număr şi eu) îi consideră fiinţe umane, pentru că (nu-i aşa?) sunt „umani”. Nu-mi place să folosesc clişee, dar toată afacerea seamănă cu experimentul doctorului Frankenstein. Şi într-adevăr, este vorba despre o afacere, o industrie. N-are rost acum să relatez o grămadă de informaţii care se găsesc pe Internet. Pentru mai multe detalii, căutaţi pe Google.  De ce aş vrea să mă bag în aşa o drăcovenie? De ce tot mai multe cupluri se bagă în aşa ceva? Încă o dată, de ce nu adoptă?

Aici am ajuns din nou într-un punct în care s-ar putea să fiu acuzat ca sunt obsedat. Mda, cred şi eu asta… Sunt obsedat, dar nu de adopţie, ci de legea compensaţiei.

Orfanii reprezintă o problemă socială. Asta este valabil pentru toate ţările, indiferent de cât de avansate sunt. Mai mulţi sau mai puţini, orfani se găsesc peste tot şi niciun orfelinat, nici un sistem de protecţie socială nu poate compensa acest handicap psiho-social. Totuşi, această problemă ar avea o rezolvare simplă, cel puţin teoretic, pornind de la un raţionament cât se poate de simplu. Avem nişte copii care au nevoie de nişte părinţi, deci trebuie să le găsim nişte potenţiali părinţi care au nevoie de copii. Iată că Dumnezeu, natura sau karma (fiecare să creadă în ce vrea) oferă o soluţie la o problemă printr-o altă problemă: cuplurile infertile. Aşadar, cred că atunci când unii oameni sunt sterili, înseamnă că o forţă superioară i-a ales să facă parte din soluţia problemei amintite anterior. Este responsabilitatea lor, şi totodată, marea lor încercare în viaţă. Toţi avem aşa ceva. Unii se îmbolnăvesc de cancer, unii rămân mutilaţi în urma unui accident, alţii sunt nevoiţi să îşi vadă copilul murind, puţin câte puţin… Şi se poate şi mai rău. Dar nu, nu e şi cazul acestor oameni (sau mă rog, nu de obicei). Ei trebuie doar să crească nişte copii care au nevoie de părinţi. Nu e cine ştie ce filozofie la mijloc. Copiii sunt tot copii, indiferent dacă sunt sau nu sunt de-un sânge cu tine, iar a fi numit „tată” sau „mamă” de către un copil, reprezintă, în orice caz, o onoare.

Cu toate acestea, majoritatea refuză să ia un copil care ei zic că nu e al lor. Nu este pentru că nu vor să fie… Orfelinatele rămân pline, uneori străzile sunt şi mai pline, pline de copii ai nimănui, care au toate şansele să ajungă viitori infractori, căci de la optsprezece ani, de multe ori se pare că nu mai au loc decât în penitenciare. Şi bineînţeles, lumea îi va privi cu dispreţ… Şi apropo de dispreţ. În urmă cu câţiva ani, auzeam o ştire la radio în cadrul unui matinal. Fuseseră inundaţii şi se strângeau bani pentru sinistraţi, pentru oamenii care-şi pierduseră casele. Cică un grup de copii ai străzii s-au apropiat de o coletă să ceară şi ei nişte bani. Nu ştiau pentru cine se strânge… Când li s-a spus că nu se poate şi li s-a explicat pentru cine se strâng banii, copii s-au scotocit prin buzunar şi au donat puţinii bani pe care îi aveau… Gestul lor spune mai multe decât aş putea spune eu, decât ar putea spune oricine, dar mi-a mai atras ceva atenţia: tipul de la radio s-a declarat impresionat de gestul „aurolacilor”; a pronunţat cuvântul „aurolaci” de mai multe ori în timp ce relata întâmplarea… Ce dobitoc! Şi ca el sunt mulţi. Aurolaci? Nu. Inculţii ăştia să îşi amintească de cuvântul „copii”, căci asta sunt, copii. Copii bătuţi de soartă, copii pe care nimeni nu îi vrea, copii faţă de care nimeni nu îşi asumă responsabilitatea, dar copii fără doar şi poate. Sigur, mulţi trag aurolac din pungă, dar să nu uităm de ce fac asta: de foame. Indivizii care cu inconştienţă îşi permit să îi numească „aurolaci” nu cred că au fost vreodată în stare să ţină o zi de post negru.

Să revenim la in vitro. Totuşi, înţeleg bucuria de a purta un copil în pântec, înţeleg, cu toate că, în unele cazuri, această bucurie întră în domeniul grotescului (vedeţi pe larg cazul Adrianei Iliescu, ce a devenit mamă la şaizeci şi şapte de ani). Înţeleg bucuria de a vedea cum, zi după zi, în pântecele femeii iubite creşte copilul tău, copilul vostru, ceva ce vă va uni pe veci, adevăratul „certificat de căsătorie”. Treaba cu mamele surogate nu o mai înţeleg. Ceea ce fac mamele purtătoare este de-a dreptul hidos. Poartă un copil în pântec nouă luni, iar apoi renunţă la el ca şi cum nu ar avea nicio legătură cu el, şi asta pentru bani. Este o barbarie, un atentat la maternitate. Sunt cazuri când mama purtătoare se ataşează de copil şi nu mai vrea să îl cedeze părinţilor biologici. Ce se întâmplă atunci? Un circ. Procese, tribunale, ameninţări… Frumos mod de a veni pe lume, nu? Iar părinţii de ce apelează la o mamă surogată? Este atât de importat ca un copil să le moştenească ADN-ul pentru a fi copilul lor? Este. De ce? Pur şi simplu din egoism, din dorinţa instinctuală de supravieţui morţii. Să vă explic.

În lucrarea „Dincolo de Principiul Plăcerii”, Sigmund Freud, printr-o amplă argumentare, ajunge la concluzia că cele două instincte primordiale, instinctul supravieţuirii şi instinctul reproducerii, sunt de fapt instinctul de a muri, respectiv instinctul de a fi nemuritor, deoarece toate procesele vitale duc în cele din urmă la moarte, iar prin împerechere, este asigurată supravieţuirea celulei germinale prin unirea cu o altă celulă germinală, deci o supravieţuire parţială a organismului. Despre prima parte a teoriei nu voi discuta, căci e complicată, controversată, şi nici nu are importanţă în eseul de faţă. Despre a doua parte pot spune că, privită dintr-un anumit unghi, e sublimă. Adică în braţele persoanei iubite îţi poţi găsi nemurirea… Temă de capodoperă literară, nu alta. Numai că, la fertilizarea in vitro se schimbă lucrurile. În treacăt fie vorba, unul dintre motivele pentru care Biserica se opune fertilizării artificiale este că astfel procrearea îşi pierde valoarea de uniune între bărbat şi femeie. Nu mai are nicio legătură cu braţele persoanei iubite, are legătură cu tot ce am spus la început Aşadar, rămâne doar dorinţa de auto conservare. Cunosc cazuri când oameni care nu puteau face copii au adoptat. În mod straniu, la scurt timp li se năştea un alt copil. Semn divin, nu credeţi? Problema este că de multe ori părinţii nu se pot abţine să nu facă diferenţă între cei doi, în detrimentul celui adoptat.  De fapt, oamenii aceia nu îşi iubesc copii, ci se iubesc pe ei însăşi, partea biologică a lor ce supravieţuieşte prin progenitură.

În încheiere, vreau să spun că puţin îmi pasă dacă un spermatozoid îmi va supravieţui sau nu. Nu cred că ar fi vreo pierdere pentru umanitate, deci nu insist ca fiică-mea sau fiu-miu să-mi poarte codul genetic mai departe, nu de alta, dar n-am nicio garanţie că ar aşa bun. Deci asta nu, dar poate altceva… Vedeţi, eu consider că există posibilitatea să ajung în Iad (ca mulţi de altfel) iar asta înseamnă moartea sufletului. Eu aş vrea totuşi ca o parte din sufletul meu să supravieţuiască, să supravieţuiască prin copii mei. Nu cred că asta are legătură cu genele comune pe care le ai cu copii tăi, ci mai degrabă cu amintirile comune, dar mai ales, are legătură cu valorile şi principiile pe care le preiau copii de la părinţi. Dacă un dram de bunătate pe care îl avem va supravieţui morţii noastre, sădit în sufletul celor care ne-au zis „tată” sau „mamă”, înseamnă că am reuşit să găsim şi un dram de nemurire.

Pornind de la un exerciţiu de imaginaţie

Ai o fiică adolescentă, nu? Atunci imaginează-ţi… Imaginează-ţi că primeşti un telefon prin care eşti anunţat că ea a fost călcată de o maşină, chiar pe trecerea de pietoni… ajungi la spital… doctorii nu îi dau şanse de supravieţuire… o priveşti neputincios, o priveşti cum moare… Sau…

Într-o zi, i se face rău… cade din picioare… ajungi cu ea la doctor… diagnostic: leucemie. Începe tratamentul, un tratament brutal… Îşi pierde părul, i se umflă faţa, vomită întruna… dar partea cea mai rea este că nu are efect. Se ajunge în fază terminală. Sângele îi curge de peste tot: din nas, din urechi, din cerul gurii crăpat… şi ea… ea urlă de durere şi te strigă… iar tu nu poţi să faci nimic. Sau…

Într-o zi, inexplicabil, dispare. Zilele trec, lunile trec… nu o găseşti nicăieri. Te gândeşti că poate a fost omorâtă, răpită, vândută, violată… Poate îşi doreşte moartea… vrea să scape… şi nu o s-o mai vezi niciodată, n-o să poţi nici măcar să te duci la mormântul ei.

Acum revino la realitate: fiica ta e doar gravidă, iar dacă nu e, tot e bine să ştii că o sarcină este unul dintre cele mai puţin grave lucruri care i s-ar putea întâmpla. De fapt, cred că este puţin exagerat să numim o sarcină ,,un lucru grav”. În anumite circumstanţe, ea poate fi considerată o complicaţie ce trebuie rezolvată, dar în nici un caz printr-un avort. Oare câţi oameni şi-au pierdut fiicele din cauza a ceva similar cu ipotezele prezentate mai sus? Câţi dintre ei credeţi că ar refuza să schimbe experienţa de a pierde un copil pe cea de a avea un nepot la o vârstă nu prea înaintată? Experienţa ne învaţă că ceea ce numim noi ,,viaţă” are parcă prea multă moarte în ea şi prea puţină viaţă propriu-zisă, iar un copil, indiferent cum apare acesta, asta înseamnă: viaţă în adevăratul sens al cuvântului. Unii poate vor spune că este o ruşine să faci un ,,copil din flori”, mai ales dacă ai o vârsta ,,complet nepotrivită”, dar eu le voi spune că au o minte îngustă. Nu există nici un argument etic sau religios prin care să reiasă că o sarcină este ruşinoasă in cadrul sau în afara instituţiei matrimoniale, sub sau peste o anumită vârstă. Sigur, o sarcină poate fi o dovadă a încălcării poruncii a şaptea, ceea ce reprezintă până la urmă o ruşine conform moralei creştine, un păcat. N-o să stau acum să argumentez pro sau contra acest raţionament, căci am făcut-o deja în alt eseu, însă trebuie să amintesc că nu ştiu câţi oameni pot spune că respectă şi că au respectat întotdeauna porunca a şaptea, iar mie nu îmi plac lupii moralişti, dacă mă înţelegeţi… În plus, mergând tot pe aspecte religioase, păcatul este păcat, nu rodul păcatului, iar păcatul nerespectării poruncii a şaptea nu poate fi şters sau diminuat prin nerespectarea poruncii a şasea, ci din contra, se consideră că o femeie se spală de păcate dând naştere.

Acum este momentul să spun că în general se consideră că o adolescentă rămasă gravidă trebuie să aleagă între a-şi continua studiile sau a duce sarcina la bun sfârşit. Cei care susţin metoda avortului mereu folosesc argumentul acesta. Este totuşi un argument slab, pe care orice persoană cu simţul observaţiei îl poate demonta. De aceea mi se pare înspăimântătoare facilitatea cu care este acceptat de majoritatea oamenilor, oameni care de multe ori au o pregătire intelectuală deosebită şi de la care te aştepţi la un raţionament mult mai profund. Este imposibil ca cineva să meargă la şcoală şi să înveţe când are un copil? Nu. Da, este mai greu cu un copil, dar nu mai greu decât pentru cei bolnavi de distrofie musculară sau de leucemie, pentru cei nevăzători sau cu deficienţe auditive grave. Şi mă refer la cei care merg la şcoli normale, nu că celor din şcoli speciale le-ar fi uşor. În condiţia lor, a merge la şcoală reprezintă un efort considerabil, iar unii dintre ei sunt nevoiţi să înveţe singuri, acasă, fără profesori, deoarece nu pot ajunge decât foarte rar la şcoală. Şi totuşi, ei reuşesc să termine liceul, o facultate… De ce nu ar putea face acelaşi lucru şi o adolescentă cu un copil? Poate unii dintre voi vor crede că elevii cu pricina sunt nişte genii sau cel puţin nişte indivizi de o inteligenţă cu mult peste parametri normali. Nu este totuşi aşa. Nu sunt proşti, ceea ce sigur că surprinde un număr considerabil de eminenţe ale lumii în care trăim, dar în rest, sunt oameni normali. Singura calitate deosebită pe care o au este faptul că refuză să îşi trăiască viaţa după cum le dictează o societate bolnavă: o societate care favorizează abandonul şcolar în rândul copiilor defavorizaţi, o societate care susţine dreptul, ba chiar datoria morală a unei mame de a-şi ucide copilul în anumite circumstanţe. Dar să trecem mai departe la alte aspecte considerate inconveniente în cazul unei eleve gravide.

Va trebui să lipsească de la unele ore, e adevărat, dar tot la fel de adevărat (şi acum ştiu că voi enerva multă lume cu ce voi scrie în continuare) sunt destui elevi care lipsesc oricum şi tot îşi termină studiile, iar asta se întâmplă cam în toate şcolile. Nu vreau acum să judec în mod cretin unele practici, dar aşa cum unii lipsesc pentru a se duce în oraş la o cafea, nu văd de ce o fată nu ar putea lipsi pentru a-şi alăpta copilul sau pentru altceva ce ţine de îngrijirea acestuia. Mai mult, ajungând la o altă latură a problemei, ar avea şi acoperire legală să facă acest lucru, căci nici un regulament şcolar nu poate penaliza maternitatea. Nu sunt un expert în legislaţie, dar cu siguranţă există legi interne, cât şi europene, astfel încât, dacă unii membrii ai cancelariei au o problemă cu faptul că o elevă are sau aşteaptă un copil, se cuvine să rămână doar problema lor, nu şi a elevei în cauză.

Nu vreau să mă limitez la a scrie despre problema avortului în rândul adolescentelor. Este al doilea eseu despre avort pe care îl scriu şi sincer, vreau să fie şi ultimul, deoarece nu mă mai ţin nervii să scriu despre aşa ceva. Tocmai am văzut ,,Strigătul Mut”… Nu pot înţelege… Cum să accepţi măcelărirea unui copil, măcelărirea a mii de copii zilnic, cum? Cum poţi ca propriul copil să fie rupt în bucăţi? A văzut careva dintre voi cum arată o femeie după un chiuretaj? De ce aş lăsă o femeie să îşi facă una ca asta?

,,E dreptul femeii de a decide în legătură cu propriul trup!”, veţi spune mulţi în cor. Dar de multe ori avortul nu este hotărât de cea care poartă copilul în pântece, ci de soţul sau de părinţii ei. Unde este libertatea femeii atunci? Se pare că societatea noastră nu reuşeşte să ofere protecţie femeilor care depind de cineva, dar le oferă celor care decid pentru ea multe clinici de făcut avort.

Şi chiar dacă ar fi decizia ei, libertatea fiecăruia dintre noi se termină când începe libertatea altei persoane. Ştiu că s-a mai spus asta de milioane de ori, dar o mai spun şi eu o dată pentru că mulţi încă nu au înţeles. Alt clişeu este că nu avem doar drepturi, ci şi responsabilităţi. Una dintre aceste responsabilităţi este să suportăm consecinţele greşelilor noastre. Noi să ni le asumăm şi să le suportăm, nu alţii. Ce vină are copilul conceput că părinţii săi nu ştiu să se protejeze? Dacă faci sex, sau te protejezi, sau faci copii. Aşa e normal şi nu mi se pare corect să trişezi pe spatele unui copil. Avortul, din punctul acesta de vedere, promovează iresponsabilitatea, mai ales printre bărbaţi. Mulţi dintre ei ajung să creadă ca, orice s-ar întâmpla, ,,se rezolvă”. Sigur, se mai întâmplă ca o sarcină să apară indiferent cât şi cum te protejezi, căci nicio metodă de contracepţie nu e garantată sută la sută. Când se întâmplă asta, totuşi cred că ar trebui să o iei ca pe un semn de sus că trebuie să faci un copil. Să treci peste toate astea şi faci o întrerupere de sarcină înseamnă să forţezi prea mult mâna Domnului. Mă rog, aşa cred eu… Dar să nu uităm de cei care şi-ar dori să aibă copii şi nu pot. Aceia care ar fi putut cândva să aibă copii, dar acum nu mai pot. Sunt mulţi în situaţia aceasta. cele mai frecvente cazuri sunt cele ale femeilor care şi-au pierdut fertilitatea avortând prima sarcină. Le rămâne doar regretul a ceea ce au pierdut. Nu cred că vrea cineva să ajungă într-o astfel de situaţie.

Dar cu femeile care rămân însărcinate în urma unui viol ce e de făcut? Aceste cazuri, deşi relativ rare, sunt destul de des invocate de proavorţionişti, tocmai din pricina caracterului lor traumatic. Se spune că, dacă se naşte, acel copil îi va aminti victimei de groaznica experienţă prin care a trecut. De acord. Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre atingerea unui bărbat… Dacă dispare copilul, nu înseamnă că dispare şi trauma. Nu pot şi nici nu vreau să îmi închipui prin ce trece victima unui viol, dar cred că ura faţă de agresor, dusă până la pruncucidere, nu va rezolva nimic. Nici nu ar putea fi drept. Când o femeie divorţată îşi maltratează copilul, pe motiv că este copilul celui care a făcut-o să sufere şi că îi aminteşte de el, atunci comportamentul ei este considerat infam. Totuşi, în ambele cazuri se merge pe acelaşi raţionament: răzbunarea pe copil pentru greşeala tatălui. Sunt multe femei care au avut un copil în urma unui viol. Cunosc câteva cazuri concrete din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (stră-străbunica mea a fost violată de un soldat rus, viol din care a rezultat străbunica mea). Aceste femei şi-au crescut copiii, i-au iubit… Nu a mai contat cum au fost concepuţi… Până la urmă trebuie să existe o compensaţie pentru fiecare nedreptate. Nu se poate compensa o nedreptate cu ura ce duce la altă nedreptate, ci numai prin iubire. După cum a spus şi Eminescu: ,,Pe când iubirea, de orice fel ar fi ea, luminează viaţa şi-o îndulceşte, ura o-ntunecă, o umple de amărăciune şi-o face nesuferită”. Şi ce iubire poate fi mai bună decât iubirea unui copil? Aşadar, nu ştiu de ce femeile din ziua de azi, îndeosebi tinerele, trăiesc cu prejudecata că o sarcină rezultată dintr-un viol trebuie întreruptă. Căci este o prejudecată şi nimic altceva. Poate că oamenii au devenit mai egoişti, poate că nu mai sunt în stare să iubească atât de mult…

Legat de faptul că avortul este legal, mulţi sunt de părere că e corect să fie aşa, deoarece, pe timpul regimului comunist, când avorturile erau interzise, mii de femei şi-au pierdut viaţa în urma unor avorturi făcute pe ascuns, necorespunzător. Totuşi, cred că problema trebuie văzută altfel. Nu era greşit faptul că statul interzicea avortul. Era greşit că statul interzicea contracepţia. Sigur, nu neapărat prin lege, dar din câte am auzit de la oameni care au trăit în perioada aia, nu era deloc simplu să iei nişte prezervative sau pilule anticoncepţionale. Faptul că avortul este încă o metodă foarte folosită pentru controlul natalităţii, România fiind pe primul loc în Uniunea Europeană la acest capitol, spune din păcate mult despre nivelul redus al educaţiei poporului român. Şi nici nu ştiu dacă e potrivit să vorbim de educaţie. Informaţia circulă peste tot. Metodele de contracepţie sunt destul de cunoscute, dar de multe ori nu sunt folosite din comoditate, ignoranţă… Şi se ajunge la avort. Cunosc multe cazuri… Posibilitatea de a face avort încurajează prostia în forma cea mai extremă. Şi apoi, să zicem că este adevărat că mii de femei au murit din cauza decretului din ’66, dar datorită lui s-au şi născut milioane de copii. Mulţi oameni îi mulţumesc lui Ceauşescu pentru că sunt în viaţă. Si să reducem totul la numere mai simple. Aşadar, pentru ca mii de copii să trăiască, a trebuit să moară o femeie, deci un adult. Mi se pare un schimb corect. Să moară mii de adulţi pentru ca un singur copil să trăiască. Exagerez? Dar bine, ce e aşa extraordinar în a fi adult? Mereu am considerat despre copii că ne sunt superiori. A fi adult înseamnă să iubeşti mai puţin şi să puţi mai tare. Vara, un adult care nu face duş două zile va mirosi mult mai urât decât un copil nespălat de două săptămâni… Trupul unei femei însărcinate care nu se alimentează corespunzător se va autodistruge pentru a-i oferi fătului substanţele de care are nevoie. Aşadar, până şi natura a decretat că pruncii sunt cei care merită cel mai mult să trăiască.

În încheiere trebuie să mă adresez persoanelor sceptice, acele persoane pentru care niciun argument de mai sus nu contează, fiind convinşi că fătul nu e persoană până nu se naşte. Sigur că mi se pare o scuză jalnică… Sigur că aş putea să contraargumentez prezentând opiniile unor oameni mult mai avizaţi, doctori şi filozofi deopotrivă, ca să nu mai spun de teologi, care consideră că fătul este o fiinţă cu dreptul la viaţă. La ce bun totuşi? Voi veţi veni cu alţi doctori, alţi filozofi care să dea să îi combată pe primii şi tot aşa ne vom învârti în cerc…Totuşi, să luăm o situaţie ipotetică. Să zicem ca vine să ne ceară sfatul o femeie gravidă care nu ar vrea să ducă sarcina la bun-sfârşit din motive sociale. Eu o să îi spun să nu facă avort în niciun caz, prezentând argumentele mele. Voi probabil o veţi sfătui să facă întrerupere de sarcină, prezentând argumentele voastre. Dacă mă ascultă pe mine şi mă înşel, rezultatul raţionamentului greşit este naşterea unui copil, un om care până la urmă tot va fi dorit de cineva. Dacă vă ascultă pe voi şi vă înşelaţi, rezultatul este uciderea unui copil.

Copilul din pântece, copilul din braţe

Sunt multe lucruri pe care nu sunt în stare să le înţeleg. Nu pot înţelege cum ar putea fi umbre pe soare. Nu înţeleg cum poate să fi fost creată lumea asta, fără Dumnezeu, căci parcă ar fi fost nevoie de un lanţ prea mare de coincidenţe, iar eu în coincidenţe nu cred. Şi nu înţeleg cum pot fi considerate aşa-zisele avorturi medicale ceva în regulă.

Să nu credeţi că mă refer la cazurile excepţionale, în care fătul nu are nicio şansă la viaţă, în care continuarea sarcinii înseamnă moartea mamei sau ceva de genul. Aceste cazuri le las de-o parte. Eu mă refer la cazurile când copilul prezintă un handicap, cum ar fi sindromul Down, lipsa unor membre etc. E ca şi cum, atunci când te duci la controlul medical, i-ai zice copilului: ,,Eşti sănătos, ai două mâini, două picioare? Dacă da, te aşteptăm cu drag. Dacă nu, du-te dracului, că nu te vrem!” Unde este dragostea necondiţionată de care ar trebui să dea dovadă părinţii pentru copiii lor?

În urmă cu ceva timp am urmărit un reportaj despre ,,drama” a două personalităţi mondene, soţ şi soţie, (identitatea lor nu contează) care ,,au fost nevoiţi” să hotărască întreruperea unei sarcini aflate în luna a cincea, dacă îmi aduc bine aminte, şi asta din cauză că băieţelului pe care îl aşteptau îi lipseau braţele. Bineînţeles că cei doi au declarat pe un ton adânc meditativ că a fost o decizie corectă, deoarece copilul nu ar fi putut duce o viaţă normală niciodată. Aşa se scuză toţi oamenii care iau o astfel de decizie. Totuşi, dacă o persoană cu handicap ar spune că vrea să-şi pună capăt zilelor pentru că nu poate duce o viaţă normală, aceiaşi oameni ar încerca să îi schimbe intenţia, declarând sus şi tare că viaţa e un dar de la Dumnezeu şi că merită trăită oricum ar fi ea. Paradoxal, nu credeţi? În situaţia asta pot presupune două lucruri: ori oamenii ăştia nu cred ceea ce spun şi mint din politeţe, ori fac parte dintre acei oameni a căror inteligenţă le este un sfetnic servil care îi ajută să înţeleagă adevărul numai când acesta nu este în opoziţie cu interesele lor personale. Camil Petrescu ne vorbeşte despre astfel de oameni prin intermediul personajului-narator din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Eu credeam că ţelul nostru în viaţă nu este să fim normali, căci normalitatea este ceva relativ. Credeam că trebuie să fim speciali… în sensul bun al cuvântului. Şi, că tot veni vorba, cât de special poate fi un băiat fără braţe… Prin 2001, un băiat de paisprezece ani s-a aruncat în apa unui râu după un copil mai mic care, ducându-se la scăldat, fusese prins de un vârtej. Salvatorul nu avea braţe. A înotat doar cu picioarele până la copil, i-a spus să se prindă de gâtul său şi apoi a înotat împotriva curentului, reuşind să îl aducă teafăr la mal. Cât curaj! De unde a găsit atâta putere pentru o astfel de faptă, cred că doar Dumnezeu ştie sigur. El şi-a asumat ceea ce, pe bună dreptate, în condiţia sa, putea fi numită o misiune sinucigaşă. Şi nu numai că şi-a asumat-o, dar a şi dus-o până la capăt. Băiatul de paisprezece ani nu mai era băiat, era bărbat. Şi nu cred că ar putea exista vreun motiv întemeiat pentru care cineva să nu fie mândru să aibă un astfel de fiu. Eu ştiu că aş fi. Trebuie să spun că eroul nostru nu se născuse fără braţe, ci şi le pierduse într-un accident. Dar dacă ar fi avut problema asta din naştere, credeţi că ar fi reacţionat diferit? Deci de ce să întrerupi o sarcină doar pentru că fătului îi lipsesc braţele sau pentru că are o altă malformaţie care nu pune viaţa nimănui în pericol? În ciuda aparenţelor, posibilităţile sale sunt nelimitate, chiar şi în cazul unui copil cu un retard mintal. Oamenii cu sindrom Down, spre exemplu, uimesc prin cantitatea enormă de afecţiune pe care o au de oferit şi nici nu realizează că ar avea vreo problemă gravă, deci nu suferă. Practic, ei rămân veşnic copii. E asta chiar aşa de rău? Eu cred că lumea asta limitată ar avea nevoie de mai mulţi astfel de oameni. Deci de ce să faci întrerupere? Doar pentru că nu vor putea fi normali? Ei bine, vara asta un adolescent s-a înecat într-un râu şi nici un normal nu a încercat să îl salveze, deşi pe maluri şi în apă erau sute de persoane venite la iarbă verde. Mai mult chiar, pompierii au întâmpinat mari dificultăţi în recuperarea cadavrului, deoarece vreo două sute de imbecili nu înţelegeau că trebuie să evacueze zona şi continuau să se scalde în apa pe fundul căreia era un mort. Ambele cazuri le-am auzit la ştiri. Ambele m-au marcat foarte mult şi nu cred că le voi uita vreodată. În primul este vorba despre o persoană care merită să trăiască şi mult mai mult de atât, a cărui comportament ne dă motive să ne ruşinăm, scoţând în evidenţă defectele noastre, prin faptul că se află în antiteză cu faptele imensei majorităţi din care facem parte. În al doilea caz avem de-a face cu nişte indivizi care sunt o ruşine pentru noi, prin simplul fapt că aparţinem aceleiaşi specii, care nu merită nimic mai mult decât să fie puşi în faţa unui pluton de execuţie.

Din păcate, am uitat numele tânărului salvator, dar nu numele lui trebuie să îl reţinem, ci ceea ce reprezintă el. Totuşi trebuie să spun care a fost răsplata pe care a primit-o, anume o pereche de braţe mecanice, proteze ultraperformante, în valoare de multe zeci de mii de dolari. Banii au fost strânşi de la oameni de rând, oameni de afaceri, printr-o campanie intensă, iniţiată de presă. A venit chiar şi un doctor din Germania şi a donat una dintre proteze. Un final potrivit, cerut de bunul-simţ, nu credeţi? Păcat că mama copilului salvat a declarat că nu înţelege pentru ce se făcea atâta tam-tam. Comentariile sunt de prisos.

Dar tocmai aici am vrut să ajung. Persoanele cu dizabilităţi, copii în special, nu suferă atât de mult din cauza handicapului pe care îl au, cât din cauza atitudinii oamenilor din jur. Am cunoscut cândva un copil în scaun cu rotile şi, din discuţia mea cu el, am înţeles că nu prea suferea pentru că nu putea să meargă. Aşa se născuse, deci era obişnuit. Dar suferea pentru că unii membri ai familiei nu îl acceptau ca pe egalul fratelui său care era pe picioare. Suferea deoarece copiii nu îl acceptau să se joace cu ei, nici măcar atunci când jucau un joc în care ar fi putut intra cu uşurinţă şi el. Suferea deoarece, deşi nu avea probleme intelectuale, nu era primit la şcoală. Suferea enorm. Cei ca el nu au o viaţă normală, fiindcă unii nu pot accepta aşa ceva, fiindcă nu pot accepta ceva diferit. Deci, încă o dată întreb: de ce să fie avortat un astfel de copil? De ce să fie ucis? Ar trebui ucise intoleranţa şi nepăsarea. Dar cer prea mult, căci asta ar însemna vindecarea multor suflete handicapate şi nimic nu este mai greu de înfăptuit decât asta. Şi cum să ceri lumii să accepte copiii ăştia, atunci când tocmai părinţii lor îi resping, încă din timpul vieţii intrauterine, reprezentând pentru ei o povară pe care nu vor să o poarte? Căci, să fim serioşi, dincolo de toată vorbăria asta, în spatele unui astfel de avort, nu se află consideraţii cu privire la interesele copilului, ci doar egoismul părinţilor, dorinţa lor de a fugi de complicaţii. Dar să ştiţi că astfel de complicaţii nu se pot întâmpla numai în timpul sarcinii, ci pe parcursul întregii vieţi. Accidente se întâmplă…

În încheiere, vreau să vă povestesc despre o mamă pe care am cunoscut-o cu mai mulţi ani în urmă. Fiul ei murise la vârsta de cincisprezece ani. Un accident tragic… A mâncat ciuperci otrăvitoare… Când era în comă, pe patul de spital, doctorii au spus că toxinele i-au afectat grav sistemul nervos şi că, dacă va supravieţui, va rămâne imobilizat în scaun cu rotile. Biata femeie… S-a rugat lui Dumnezeu să îi cruţe viaţa, chiar în scaun cu rotile, numai să îşi poată păstra copilul lângă ea. Nu mi-a spus cât de mult a plâns când fiul ei s-a stins, dar după lacrimile pe care le avea în ochi în timp ce povestea, mi-am dat seama că a plâns enorm de mult. Spunea că, de fiecare dată când vede pe cineva în scaun cu rotile, îl vede pe băiatul ei. Acestea fiind spuse, înainte de a decide întreruperea unei sarcini, pe criterii de normalitate, gândeşte-te, te rog, că în viitor s-ar putea să fii la căpătâiul unui copil paralizat, fără mâini, fără picioare sau fără ochi şi să te rogi cu disperare pentru a-l păstra. Şi gândeşte-te că, în ciuda tuturor rugăciunilor şi a strigătelor de disperare, s-ar putea să nu primeşti decât un trup fără viaţă să îl strângi în braţe şi să îl plângi câte zile vei mai avea.